Well, nici nu știu prea bine cu ce să încep.

Dar cred că, totuși, cu ultima impresie de pe ziua de azi, de la spectacol. Am fost  la Neguțătorul din Veneția  laTeatrul Maghiar, în regia lui Gabor Tompa. Și ca să spulber din eventualele uimiri, cu care sînt obișnuită, cînd menționez acest teatru,  voi specifica că nu știu limba maghiară, dar spectacolul are traducere în română și engleză. Spectacolul este montat într-o cheie contemporană, alt aspect, cu care poate mulți nu vor fi de acord. Nu-i nimic. Dacă știți piesa lui Shakespeare știți probabil că Shylock, evreul cămătar este personajul negativ îngroșat pînă la a stîrni ura cea mai intensă. Bogdan Zsolt care joacă rolul acesta este fabulos. Nu pot să exprim corespunzător cum poți să treci de partea cealaltă a baricadei doar prin complexul și nuanțatul joc al acestui mare actor. Toți ceilalți păreau în scena înfrîngerii niște învingători la popice pe lîngă drama lui Shylock. Eu am ținut cu evreul, cu cămătarul, cu răul, cu avarul și cu ce mai vreți voi. Nu știu ce pot alții citi din spectacol, căci este evident că fiecare va trăi în adevărul său, la fel ca Shylock, dar pe mine m-a pus pe gînduri zdravăn a propos de ideea toleranței față de cineva diferit de tine.

sursa :https://yorick.ro

Cumva e legat și de ceea ce văzusem de dimineață cînd bîntuiam la cafea  pe paginile de Fb. Liviu Mihaiu a postat pe pagina sa o animație care înfățișa povestea lingurilor lungi. Din nou…dacă nu știți povestea intrați aici. Exact  pe acest link am ales  și eu să dau clic, postat într-un comment de cineva. Intru, citesc povestea. E despre toleranță și empatie. Cu lingurile lungi, oamenii nu puteau să se hrănească decît ajutîndu-și semenul. O chestie foarte simplă și foarte boring pentru cei obsedați de gălăgie, agresivitate, nihilism, individualism și multe alte chestii ce pot fi considerate depășite, vetuste, etc. Da, capeți o lingură lungă cu care ajungi la ciorbă da, na, nu te poți hrăni singur cu ea. Ai nevoie de ceilalți.

Povestea lingurilor lungi

Apoi îmi cobor privirea și-n josul postării văd o imagine cu Îndrăgostiții lui Magritte cei cu capetele acoperite, care nu se văd, nici noi pe ei, ci doar se simt. Din ce în ce mai surprinsă îmi spun că ce chestie, este una din imaginile pe care am folosit-o mai demult ca și cover la pagina mea de Fb. Îmi întorc capul spre partea dreaptă  unde era lista blogurilor pe care autoarea le urmărea.

Îndrăgostiții de R. Magritte

În lista aceea apărea Diva și Divanul.

Ah, da, veți zice, poate, o simplă coincidență. Doar că eu nu prea cred în multe coincidențe venite cam deodată. Am mai vorbit despre asta și aici în iarnă.  Așa că trimit un mesaj d-nei psiholog în care îi mulțumesc pentru confirmarea inefabilului ce, cu greu poate fi pus în cuvinte, dau follow la blogul dînsei și dau să ies. O altă postare îmi atrage, însă atenția. Un bărbat pe nume Ove, se chema cartea din care autoarea oferea niște citate despre moarte, despre relații, despre toate lucrurile care ne macină cotidian, dar despre care nu vorbim nici măcar cu noi.

Citesc și mă bucur cu cafeaua mea, într-o dimineață superbă de duminică.

Mă întorc pe pagina mea de Fb și prima chestie care mi răsare sub nas este un eveniment organizat de Bookstory pe data de 28 noiembrie în care se  va discuta exact  despre această carte.

Trei coincidențe dintr-o lovitură, și toate într-o singură dimineață. Spre finalul zilei, spectacolul. Și, cumva tristețea mea în căutarea unor timpuri pierdute. Sau poate, ele n-au existat niciodată, deci nu aveau cum să se piardă.

Cum să mai vin eu în aceste contexte profunde să vorbesc despre modă?

Cu cartea tatei în mînă, pe care n-am citit-o pînă acum, Wiener Waltzer, deschid și primul fragment cu care se deschide cartea începe așa:

Vremurile erau grele; ultimii ani fuseseră plini de lipsuri, sărăcia prinsese lustru, mizeria avea strălucire și oamenii se resemnaseră cu această noblețe proletară. Profitînd de sărăcia ce se expunea, cînd în toată franchețea, cînd în toată lipsa ei de pudoare, creatorii de modă, ingenioși, o prezentau în vitrine ca pe “ultimul răcnet”. Se purtau rochii decolorate, fuste ferfenițite, raglane de  pînză spălăcite, cu umerii căzuți, sugrumate la mijloc cu cordoane late și catarame imense, pantaloni peticiți.”

 Da, cred că ar fi fost cinstit să-i mărturisesc d-nei psiholog Alina Anghel Filip că mi-ar fi plăcut, tardiv să mă ocup de suflete, ca dînsa, și nu de învelișurile lor, iar din cauza acestei frustrări am început să înzestrez hainele cu suflare.

Lasă un comentariu