Mergeam pe stradă zilele trecute și mi-a trecut prin minte, succint istoria câtorva haine pe care le-am iubit și care mi-au fost dragi ani în șir până când fie s-au uzat fizic fie mi-au rămas mici.

Culorile și textura lor asociată unor evenimente din viața mea poate că le face speciale. Sunt mai mult decât sigură că acest lucru nu mi se întâmplă doar mie ci multor femei. Pentru că femeia fără hainele sale nu ar fi nimic.

Puține sunt femeile care nu prețuiesc aceste obiecte, prin ele însele o definiție a feminității, iar asocierea acestora cu stări sau emoții tot un proces care ține de structura feminină este.

Țin minte perfect cu ce am fost îmbrăcată la prima întâlnire, la examenul de doctorat, la toate evenimentele care au contat cu adevărat pentru mine, de aceea desfid pe oricine care îmi va spune că hainele contează prea puțin.

Prima amintire legată de haine datează demult din copilărie. Era o rochiță roșu bordeaux de catifea neraiată cu niște floricele mici brodate pe platcă. Poate de acolo mi se trage dragostea pentru acest material, cine poate știi. Sunt imortalizată într-o poză cu o față de copil cuminte ce ține o jucărie în brațe într-un studio fotografic.

Rochița e aceeași, poza e diferită

În albumul meu mental a doua amintire are de- a face cu niște ciorapi trei sfert, foarte colorați cu romburi galbene, maro, alb, cred și bleumarin ce străluceau din cauza ambalajului de celofan în care fuseseră aduși din Italia, de către tatăl meu. Ciorapii cu pricina aveau o semnificație mult mai pregnantă pentru mine, la acea vreme deoarece erau amprenta aproape magică și exotică a ideii de călătorie.

Nu-mi amintesc defel cum îmi stăteau sau dacă i-am purtat des. Îmi amintesc doar momentul când pachetul mi-a fost oferit de bunica sau de mama. Pe vremea aceea stăteam în draga de Bistriță la bunici, iar pe tata îl vedeam rar. El era un om foarte ocupat, cu diverse treburi și care voiaja mult. Asta știam eu pe vremea aceea, deci așa se explică importanța cadoului în ochii mei de atunci.

Undeva pe la începutul anilor de școală, lungană și slabă- (vă vine să credeți?) purtam o salopetă roșie, un fel de roșu -roz intens, cu pantaloni strâmți sus pe coapse și evazați de la genunchi în jos. Avea un fermoar mare bej cumva oversized față de materialul fin, cu dinți mari de plastic.

Când v-o descriu îmi amintesc cu o acuratețe greu imaginabilă toate aceste detalii. Avea și ceva etichetă pe unul dintre buzunarele de pe piept și era cea mai mișto și modernă, cool chestie pe care eu o avusesem vreodată până la acel moment. Cumpărată tot de tata la ceva flea market din Paris, salopeta roșie a ieșit greu din garderoba mea deși fusese ”stopălită” cum se zicea, în genunchi pentru că luasem o trîntă și se rupsese.

Altă amintire puternică legată de haine este deja de pe vremea când eram, deja, la Cluj. O pereche de jeans galbeni marca Wrangler din catifea raiată aduși tot de tata din R.F.G pe vremea aceea. Eu aveam galbeni și fratele meu bej sau ecru. Erau…fără cuvinte!

Epitomul coolness-ului de azi. Îi purtam cu o cămașă lungă în spate și mai scurtă în față, cu șlițuri laterale și rotunjite, în carouri maro cu puțin albastru, galben și alb. Aveam părul tăiat a la Mireille Mathieu- îmi plăcea la nebunie, ani de zile am păstrat tipul acesta de tunsoare- și cred că eram ceva apariție la vârsta de 12-13 ani cât trebuia să fi avut pe atunci. Odată cu jeanșii Wrangler îmi amintesc perfect și nenorocirea care a urmat și care e strâns legată de ei.

Stăteam afară mult și ne jucam, iar mama apărea pe balcon și ne striga să venim în casă, când se lăsa seara, în zilele de vară. De ce oi fi ieșit eu cu pantalonii aceia la joacă n-am idee nici acum, probabil voiam să impresionez dar cert este că în momentul când ea m-a strigat, eu am luat-o la fugă spre bloc cu capul în sus către balconul sufrageriei unde stătea ea. N-am văzut una dintre treptele de pe alee la coborâre și m-am prăbușit acolo cu genunchii în sînge și coolness-ul sfâșiat. Adio Wrangler galbeni. E drept au fost peticiți dar aura lor imbatabilă și prin extensie a mea se estompase pe vecie la fel ca un curcubeu după ploaie.

Marea majoritate a amintirilor mele vestimentare sunt legate, cumva, de perioada în care începusem să cresc, cum este și firesc descopeream ideea de cochetărie, ideea de a purta o haină care să te avantajeze, care să-ți creeze o imagine favorabilă. Te prinzi de mică cum stă treaba. E în firea oricărei femei. Un alt lucru care a contat este că marea majoritate a hainelor care mi-au marcat memoria vestimentară sunt aduse, cum se spunea pe atunci, ”de dincolo”

”Dincolo” era un tărâm magic unde se găseau tot felul de obiecte la care noi nu aveam acces. Interzisul unei lumi la care nu aveai cum ajunge pe deplin. Cum să nu fie fascinant? Iar tu erai bun de tot dacă aveai gumă de mestecat Spearmint, ciocolată Toblerone, blugi originali și carioci străine. Iar dacă toate acestea coincideau cu perioada în care începi să te descoperi, combinația era invulnerabilă și irezistibilă.

O altă piesă care a făcut carieră în garderoba mea era o fustă sport cu buzunare mascate și talia pe elastic, cu un șiret alb ce se strângea la mijloc, în trei registre orizontale de culoare, alb, orange spre roșu vermillion și turcoise. Exact în acest moment când scriu, odată cu rememorarea culorilor și texturii vin alături și mirosul pachetului despăturit cu frenezie. Avea un miros indescriptibil de parfum proaspăt, ceva nemaiîntâlnit de mine până atunci. Țin minte că era zi și soare și mirosea a Franța tot cadoul. Căci și mirosurile aveau proveniența lor aparte nu doar obiectele. Un miros din Franța sau Italia nu se compara cu mirosul de România.

Magia neștiutului prin intermediul unei haine împachetate frumos. Un portal ce se deschide tainic către lumi necunoscute.

Privind acum lucrurile din altă perspectivă, realizez că poate hainele în sine nu erau ceva original sau nemaivăzut dar semnificația lor dincolo de tighele, culori și texturi purta în sine intuirea descoperirii unor teritorii la care aspiram copil fiind.

La terminarea clasei a -XII- a, când trebuia să ne îmbrăcăm în combinația clasică de alb și negru, în sărăcia acelor ani când nu se găsea aproape nimic în magazine, am primit de la cel care avea să-mi devină soț, o fustă superbă de mătase grea neagră și plisată mărunt.

Își dăduse o bună parte din soldă pentru fusta aceea, iar eu am fost foarte fericită. Era cumpărată de la un magazin cu specific artizanal, colț Eroilor de-acum cu Bolyai. Nu fusese foarte ieftină și nici nu erau decât vreo 3 bucăți cînd am ajuns noi.

Din cauza pliurilor pe material natural era adunată ca un cârnat și legată cu șiret, iar modul de purtare era cel specific capoatelor- se lega cu un cordon și se petrecea roată după talie. Ani de zile, după aceea mă chinuiam să nu stau jos, indiferent unde mergeam ca să nu-i șifonez pliurile. Am iubit-o mult de tot, până la momentul când am desfăcut-o, am călcat-o și mi-am croit din ea o redingotă, care nici până în ziua de azi nu a fost concretizată, dar bucățile le mai am.

Ultima piesă despre care vă vorbesc este rochia de banchet care deține și ea povestea ei. Da, când am terminat eu liceul, sărăcia și lipsa de orice chestie care dovedește normalitatea era acerbă. Era o problemă să fii elegant. Nu se găseau de nici unele.

Realizai că ”se băgau” pantofi la magazinul Clujana de pe actualul Memo sau la Guban de pe Doja doar pentru că vedeai o mare de oameni care se înghesuiau. Coada aceea informă care nu-ți lăsa nici cea mai mică speranță pentru vreo achiziție de succes te făcea să-ți pierzi orice speranță din start.

Dar eu aveam noroc. La pantofi am avut mereu noroc. Am primit atunci de la mama o pereche de trotteurs perforați in formă de flori, turcoise, de la tata primii pantofi negri cu toc aduși de la București, iar de la soțul meu o pereche de stilleto Guban din piele neagră cu velur roz somon și cu fundiță. Ce mai, veselie mare! Stăteam bine.

Revenons. Rochia de banchet, marea problemă a fost misiunea mamei. Era făcută sur mesure de o doamnă care lucra pentru Fondul Plastic. Am văzut-o cu câteva zile înainte de eveniment. Nu făcusem nici o probă dar venea perfect. Era din benzi de dantelă, din aceea simplă de bumbac vopsită pe nuanțe de violet în degradee. Avea un croi care te făcea din start divă, cu fusta conică până la genunchi ce se desfăcea spre terminație ca o corolă, iar partea superioară era decoltată en coeur și se termina cu un mic basc ce se lega într-o fundă.

Dedesubt am purtat un furou lung de mătase bleu-ciel, primit de la cumnata mea, pentru că eu, inițial am vrut să port bluza direct peste sutien dar nu era prea elegant, boyfriend-ul nemulțumit, iar damele s-au sfătuit cum să mă stilizeze corespunzător. Undeva în partea stângă, aproape de umăr aveam un trandafir mare galben. Tot în tot, îmi aduc cu precizie aminte, era de un rafinament aparte.

Aceasta este povestea hainelor mele memorabile, pe care o dedic cu puțină întârziere tuturor femeilor.

Dacă doriți să-mi spuneți poveștile voastre despre hainele care v-au marcat trecutul vă aștept cu mare drag, fie aici prin comentarii, fie pe pagina de FB a Divei. Și cine știe poate vă alegeți cu un cadou vestimentar?!

Lasă un comentariu