Înainte de orice poveste new-yorkeză, se pare că voi spune o mică poveste românească.

În revista Business Texin, ediția 20, mai 2016, apare un interviu pe care l-am acordat Lianei Martin ceva mai devreme anul acesta și pe care îl voi insera în această postare, alături  de  linkul  care vă trimite on-line acolo.   Interviul îl găsiți la pagina 57.

Mulțumesc pentru ocazia de a vorbi despre ceea ce mă animă. Mulțumesc Crina Prida și Oana Pop pentru imagini.

Călina Langa este absolventă a secției design vestimentare a Universității de Artă și Design din Cluj Napoca,  doctor în arte vizuale, membru al U.A.P și membru al C.D.G (Costume Design Group) din cadrul O.I.S.T.A.T (Organisation Internationales des Scenographes, Tehniciens et Arhitects de Theatre). Experienta sa profesională numără, pe lângă cea legată strict de designul vestimentar, numeroase alte realizări în planuri conexe modei și costumului: activitate didactica în cadrul U.L.B.Sibiu și al Școlii de Arte Cluj -Napoca, unde activează, în prezent, la specializarea design vestimentar, colaborări în sfera costumului de scenă, prezența în manifestări naționale și internaționale în domeniul modei și costumului, activitate jurnalistică în media scrisă și on-line, prin intermediul blogului personal, Diva si Divanul, creat în 2008. Ca și profesionist al modei, crezul artistic al designerului este întemeiat pe paradoxul durabilității modei, întemeiată pe atașamentele specific umane legate de emoții și afectivitate,  ( Rochia Calendar 2013-2014, printre altele) creațiile sale conturând constant, tipul unei individualități feminine ieșite din tiparele consumerismului.

De ce modă și nu pictura, grafică sau design de obiect?

Răspunsul meu, scurt, de acum și foarte conștient ar fi: pentru că iubesc hainele. Nu să le am, cât să le re-inventez, îmi place să cred. Răspunsul, de-atunci, când am ales acest drum, este că iubeam ideea de modă, de fashion design și tot ce mintea tânără, dintr-un sistem cum era acela în care mi-am trăit tinerețea, percepea ca fiind fascinant, mai ales prin ceea ce ne era interzis și inaccesibil.

 Trăiești într-o lume a culorilor, ce înseamnă culoarea pentru designerul Călina Langa?

Cam tot, cred. Nu-mi imaginez cotidianul în alb și negru decât așa, ca expresie vizuală selectată în anume momente. Nu visez în alb și negru, desi am aflat cu stupoare că multă lume visează așa. Dincolo de asta, am avut norocul să cresc într-o familie unde acest tip de familiarizare cu tot ce înseamnă culoarea a început de foarte timpuriu și nu ai cum să nu te contaminezi de modele, mai ales dacă acestea ți se și potrivesc structural. Am constatat apoi odată cu trecerea timpului efectul culorilor  asupra stărilor emoționale, afective, iar pentru mine acesta a devenit un lucru foarte semnificativ, să poți să schimbi prin culoare o stare emoțională negativă.

Ai ales o carieră didactică și una creativă, care îți este mai apropiată de suflet și de ce?

Am ales o cariera didactică mult mai târziu decât am ales-o pe cea creativă.  Am început să predau, mă refer strict la designul vestimentar acum,  abia în 2009, când eram și doctorandă pe acest domeniu în cadrul U.A.D Cluj-Napoca. Am constatat atunci, într-un moment deloc întâmplător, că nu-mi ajungea activitatea de la atelier, pentru că intrasem într-un fel de rutină de unde trebuia să scap cu orice preț. Ca de obicei, când operezi mutații bruște existențiale apar și reacțiile care încearcă să te așeze înapoi în băncuță,  dar eu nu am fost și nici nu cred că mai am vreo șansă, să fiu genul ascultător și conformist. Chiar cred cu tărie că trebuie să ne ieșim mereu din zonele de confort  impuse  din exterior și mai ales  din propriul nostru interior. Nu pot să spun care mi-e mai dragă. Sunt felii din viața mea profesională la care nu pot renunța pentru că m-aș simți incompletă.  Îmi place mult să predau și sunt tipul de profesor, care se dedică trup ( am cărat pantofi pentru diplomele studenților mei de la Sibiu, ca să aibă cu ce să încalțe modelele, pe Dacos pe ruta Cluj-Sibiu) minte și suflet  cu totul acestui tip de acțiune. Erau vremuri ciudate dar frumoase. Am și o doză imensă de naivitate și idealism, de aceea am rămas să predau la Școala de Arte din Cluj. Trebuie să crezi în ceea ce faci, să nu fii plictisit și să nu te uiți imediat la recompense rapide și palpabile.  Din lume mă întorc apoi la mine în atelier, unde acum lucrez singură și am parte de altă formă de exprimare.

 Știu că ai o adevărată pasiune pentru lumea teatrului, care este punctul comun dintre teatru și modă și cum se reflectă el în viața ta?  

Aceasta este o întrebare foarte grea și foarte apropiată de un călcâi al lui Ahile personal,  care are legătură cu tatăl meu, criticul de teatru și scriitorul care a fost Mircea Ghițulescu. Cu toate acestea, am început să descopăr  partea comună dintre cele două, care este reprezentată de ideea de costum, veșmânt, mult mai târziu, deși în studenție am mai avut colaborări în această direcție, dar nu știu de ce nu am ales atunci, să fac un drum din asta.

Întâmplări fericite de destin m-au adus la acest tip de exprimare creativă și ulterior am descoperit că mă reprezintă, pentru că, îmi place să cred chiar și-n activitatea de fashion designer, că hainele poartă ascunse, povești. În teatru, costumul este esențial în conturarea caracterului personajelor, de aici se naște cumva o legătură între ele.

Spune-ne despre proiectele tale speciale, și cele din lumea modei, și cele din lumea teatrului.

Proiectele mele se rezumă, în această primăvară, la finalizarea unor costume mai aparte pentru o locație specială de entertainment din Cluj, unde chiar am ocazia să creez un fel de pseudo-personaje de film, proiect foarte provocator  și foarte dificil, la care trebuie executat balansul ideal între funcțional și estetic, chestiune care naște tot felul de problematici specifice care, însă nu mă sperie ci mă încântă. Ar mai fi o colecție pe care o pregătesc de ceva vreme, Urban Ladies, unde partea din mine care iubește culoarea a fost lăsată de o parte, pentru nuanțe care amintesc de cromatica citadină nu întotdeauna foarte veselă, care este, din nou, o provocare. Pe lângă acestea, există activitatea de predare , blogul Diva&Divanul și multe dorințe, dintre care una mai specială și în faza de proiect mental, vizează ideea de spectacol axat exclusiv pe costum ca punct de plecare, cumva asemănător ideii după care Chalayan a realizat Gravity Fatigue, și care, evident, cere colaboratori pe măsură.  În rest, rămân deschisă oricăror oportunități  ce mi se vor mai oferi în limita timpului din ce în ce mai intrat la apă, cum îl percepem cu toții.

Cum vede designerul și pedagogul Călina Langa viitorul modei românești? Dar al creatorului de costume din România?

Din punct de vedere realist nu prea întrevăd niște schimbări spectaculoase sau dătătoare de șanse, la nivel general. Această situație este menținută de multe cauze printre  se află, evident un număr imens de locuri în universitățile de profil care sunt absolut exagerate față de nevoia reală de această meserie în România, în contrast evident cu situația a ceea ce a mai rămas din ce a fost odată industria ușoară românească. E ca și când, pe nimeni nu interesează cererea și oferta, și vorbesc muții cu surzii. E minunat să faci design vestimentar dar ce faci după ce termini? Această problemă cu bătaie lungă nu interesează pe nimeni din sistem, nu interesează o perspectivă mai amplă și cumva mai altruistă.  Amintesc pe această cale că în momentul când am absolvit eu designul vestimentar eram 4 absolvenți. 4 nu 40. Să ne păzim propria curticică funcționează nu doar aici, ci peste tot în orice domeniu de activitate din România. Nu există nici un fel de susținere la nivel guvernamental pentru acest sector cum, exemple edificatoare există, în Occidentul pe care îl iubim atât, că l-am luat de exemplu, dar numai unde ne-a convenit. Mă refer acum doar la modul cum s-a născut celebra școală de la Antwerp. Noi, între noi, care suntem, care mai activăm, de multe ori nu avem o poziție francă și echilibrată unii față de ceilalți și ne lăsăm mânați de egouri și orgolii sterile și neproductive, tot în perspectiva viitorului  unei presupuse mode românești. Foarte greu este să aduni oamenii în numele unei idei, în numele unei pasiuni comune. Foarte greu este să formezi echipe, asta presupune spirit de sacrificiu și toleranță, asumarea de responsabilități, curaj și implicare și interesul colectiv să predomine asupra celui personal. Partea optimistă, idealistă din mine crede că se poate. Mai cred, cu tărie, în ideea unei reformulări la nivel global și când spun asta fac referire la ceea ce simțim cu toții, că sunt o sumă de lucruri care nu mai pot funcționa în standardele consacrate și deloc etice de până acum.

În ceea ce privește designerul sau creatorul de costume, nu îndrăznesc să mă pronunț cu atâta fermitate ca în cazul designerului de modă. Cred doar că lumea artei și a culturii în România are exact același tip de problematici,  și că foarte mulți sunt instruiți superficial ((modelul Bologna nu are cum să ofere alt tip de educație într-un timp atât de scurt) să execute o grămadă de chestiuni care ar ține în mod normal de niște specializări stricte și bine delimitate. Ne vom întâlni astfel, cu o palidă umbră a ceea ce în Renaștere  era cunoscut sub numele de ‘’homo universalis’’. Ceea ce, totuși rămâne de făcut, este să se conserve bine această imagine a potenței pe multiple planuri, care poate deschide orice tip de ușă.

Eu urmăresc de mulți ani relația dintre modă și teatru, modă și film în România, spune-mi cum ți se pare ție aceasta evoluție și dacă vezi vreo influență a uneia asupra celeilalte, la noi.

Lucrurile sunt scindate la noi, din punctul meu de vedere. Dacă dincolo, actorul sau personajul remarcabil dintr-un film sau dintr-o piesă de teatru, pot da naștere unor influențe stilistice la nivelul muritorilor de rând, nu același lucru este valabil și aici. Figuri aparte cu charisma și stil care influențează prin prestația lor scenică și totodată, prin aparența citită în sens pozitiv, găsim în vechea gardă, cea de dinainte de 89. Mă gândesc la Irina Petrescu sau la Gina Patrichi, unde frumusețea fizică și talentul se întâlneau fericit cu un mod de a se înfățișa perfect congruent cu celelalte atuu-ri.  Căci până la urmă stilul exact asta și înseamnă, după mine…conformitatea estetică exterioară și vizibilă cu sinele, aflată la cel mai înalt nivel. Nu avem modele valabile la ora actuală.  Așa zisele vedete care influențează ca imagine publicul actual sunt precare și rizibile, de multe ori, pentru ochii exersați. La rândul lor actorii nu iau foarte în serios ideea consilierii de imagine, la modul cum este ea înțeleasă peste granițe unde designeri celebri sunt foarte încântați să împrumute piese din colecțiile lor actorilor de pe red carpet, fiind conștienți de serviciul de imagine pozitivă pe care aceștia îl aduc, de fapt e un sistem barter foarte bine gândit din care toată lumea are de câștigat.

 Să ne uităm în curtea noastră la Gala Premiilor Gopo sau Tiff și veți vedea cu mici excepții, ce greu se poate realiza consilierea de imagine. Din informații precise știu că marele paradox, întâlnit la noi este reprezentat tocmai de ideea de a nu ieși în evidență în cadrul acestor evenimente, deși meseria în sine cere ideea de a fi diferit, altfel. Actorul trebuie să funcționeze ca un model estetic.

Nu există influență dinspre personaje de film remarcabile către gustul public și pentru că noi încă trăim în ‘’tristeți’’ post-ceaușiste. Cu mici excepții, eu nici nu mă uit la fime românești tocmai pentru această perspectivă. Voi vrea totuși să văd Aferim care pare total diferit de rețetele post ‘90.

Un alt aspect este reprezentat de prestația designerului de costume pentru film, care de multe ori, dincolo, crează un look inconfundabil și dezirabil, care ajunge să fie copiat și dorit la nivelul străzii. Acum, serios, noi ce ar trebui să dorim să copiem? Că de chestiile sordide ne lovim zilnic. În lipsă de modele valabile, ne putem uita și cum arată strada noastră.

Ar mai fi deloc de neglijat chestiunea acceptării creativității diferite a unui designer de modă, care poate influența pozitiv și alte domenii ale creației. Îl am din nou în minte pe Chalayan care a fost rugat să creeze niște costume pretext pentru un balet, exact ce pomeneam mai devreme, Gravity Fatigue. Nu există așa ceva la noi, deși sunt semne că relația actor/consilier de imagine/ designer este ceva mai bună decât în anii precedenți conform informațiilor pe care le dețin.

Ai lucrat cu doamna Doina Levintza. Cum te-a influențat acea perioadă și care au fost momentele cele mai plăcute ale colaborării?

Da. Am avut ocazia fericită de a lucra cu d-na Doina Levintza, lucru pe care îl doream din vremea tinereții din perspectiva fashion designului și nu al creatorului de costume. A fost o perioadă foarte încărcată și foarte diferită pentru mine datorită manierei cum eram antrenată să înțeleg lucrurile foarte strict ca designer de modă.

Prima dată m-am lovit de acest tip de abordare ușor diferită, cu ceva ani în urmă, în 2010 și 2011 când am avut o altă ocazie specială să colaborez împreună cu trupa mea de studenți din vremea aceea, de la Sibiu, cu regizorul și scenograful Nic Ularu în cadrul a două ediții de F.I.T.S în cadrul unor workshop-uri de costum.

 Ce vreau să spun, este, cum a spus și Christian Lacroix că designerul de modă este obsedat de detalii și de perfecțiunea pieselor. Focusul designerului de costum este altul, de aceea cele mai ‘’șocante’’ amintiri, pe care le dețin, de la colaborările mele pe acest domeniu sunt tocmai cele legate de obținerea unei alte expresii plastice printr-un fel de distrugere foarte directă și asumată a costumului.  D-na Levintza s-a băgat cu foarfeca , după un tipar din mintea dânsei  într-o dantelă foarte prețioasă, iar d-nul Ularu a ferfenițit o cămașă la tivuri  când aceasta a fost gata pentru că existau niște motive foarte întemeiate ca lucrurile să nu fie perfecte, cum suntem noi ca fashion designeri, obișnuiți să le vedem. La rândul meu, am deprins modalitatea de a ‘’strica’’ aparent  veșmintele în scopuri mult mai înalte, ipostază deloc deranjantă acum. Doamna Doina Levintza este o persoană cu o memorie fabuloasă, cu o viziune perfect coordonată asupra tuturor aspectelor legate de costumele ce compun distribuția, în cazul de care pomenim, Sweeney Todd, la Teatrul Maghiar din Cluj, în regia lui Dragoș Galgoțiu.

Dacă ar fi să denumești 10 porunci ale designerului, care ar fi ele?

  1. Fii mereu informat, care merge mână în mână cu a nu fi plictisit și rutinat, adică fă-ți o cultură vizuală și informațională constant și nu te păstra la suprafețe.
  2. Fii pasionat și iubește până la identificare ceea ce faci
  3. Nu lăsa situații exterioare să te descurajeze pe parcursul drumului pe care îl visezi
  4. Crede în tine, no matter what!
  5. Nu considera niciodată că talentul altuia reprezintă un pericol pentru tine sau vreun motiv de invidie.
  6. Oferă-ți o bună pregătire tehnică fără de care creativitatea nici nu contează!
  7. Sprijină mereu, dezinteresat pe cei mai tineri ca tine!
  8. Nu fii snob și nu lucra mai mult la imagine decât la colecții!
  9. Muncește mereu ca un alergător de cursă neobosit.

10.Nu crede în rezultate peste noapte și adoptă perspectiva pașilor mici și sigur

Ce lipsește modei românești? Dar teatrului?

Nu mai reiterez cele spuse decât printr-o frază succintă.  Modei românești îi lipsește un suflu altruist și dezinteresat fără de care nu se poate clădi nimic în viitor. Teatrului nu știu ce îi lipsește, dar pot presupune că ceea ce nu le lipsește nici unora, sunt  politicile parti-pris  atât de jenante care durează exact atât cât trăiesc cei implicați în ele. Nu sunt de durată în memoria colectivă decât lucrurile de anvergură. Nimicniciile dispar și se uită.

Ce sfat ai da unui tînăr artist?

Poruncile pe care mi le-ai cerut la întrebarea anterioară

 Ce ți-ai dori in viitorul apropiat pentru tine, designerul Călina Langa, dar și pentru designerii români?

Pentru mine îmi doresc să fiu sănătoasă și senină și să pot munci în continuare la proiectele mele. Nimic spectaculos. Când intru în atelierul meu, deja sunt un om fericit și privilegiat. Pentru designerii români îmi doresc să depășim perspectiva individualistă  și să putem conlucra.  Oamenii care se adună, în diferite formule, sunt mai puternici decât vocile singure.

 

Lasă un comentariu