Câteva gânduri după multă vreme.

Cum a fost ziua fiicei mele am stat și mi-am amintit multele episoade din filmul cu ea mititică, fiind.

Era o fire veselă și exuberantă, ca și acum, la care nu-i tăcea gura o clipă. Se agăța de multe ori de brațul meu ca de acelea ale unui leagăn care trebuia să o susțină necondiționat până aproape mă trăgea la nivelul ei de piticot.

Era vară, străbăteam pe jos drumul de la Casa Scriitorilor aflată aproape de Olimp până în centrul stațiunii Neptun. Mergeam să ne cinstim pe arșiță cu câte-o înghețată.

-Daria, nu mă mai trage așa de mână că mă doare. Mă lăsa un pic apoi din nou, și tot așa. Am niște amintiri de astea cu mâinile oamenilor dragi.

Mâna Dariei ploscotea apa din fântâna arteziană din fața Cazinoului. Stop-cadru.

Mâna tatei se încleșta pe patul spitalului vrând să se ridice într-un suprem efort de voință. Stop-cadru.

Mâna mamei cu unghiile lăcuite și multe inele. Eram așa fascinată de ea, că o puneam să bată darabana cu unghiile lungi, lucioase și colorate pe cuburile de carton cu Ridichea uriașă. Stop-cadru.

Mâna bunicii care făcea cuiburi de viespe aromitoare, o mână mică și harnică cu eternul inel mic de aur cu briliante, pe care bunica mi-l promisese mie. Stop-cadru. Inelul n-a mai ajuns veci la mine. Acum nu mai doare cum a durut.

Viața e formată din genul acesta de imagini. Unele conțin emoțiile bune, calde, de iubire, de dăruire, altele conțin emoțiile angoasante, ale suferinței sau durerii. Cum era cântecul acela: ”goes together like a horse and carriage…

Pe geam se preling șiroaie de apă care alunecă și se unesc într-un tot cuprinzător. Unde se duce? îmi trece prin minte. Stop- cadru.

Ziua copiilor noștri semnifică un an care se adaugă pentru noi.

Revăd poze cu mine, fără să vreau de acum 10 ani, nu mă simt modificată genetic. Mă simt însă, modificată la nivelul înțelegerii lucrurilor și la rezistența acerbă pe care o manifest față de orice gest inautentic sau lipsit de semnificații profunde.

Desigur se poate trăi și amorf. Cu amorful ăsta e la fel ca și cu noțiunea de frumos. E foarte relativ ce înseamnă pentru unii amorf.

Ieri am avut o zi de-a dreptul stupefiantă. Aș încadra întâmplările la categoria amorf.

Merg pe stradă cu ochii în sus, către ramurile pomilor, către petecul albastru atunci când apare, chiar și zdrențuit. Pentru că nu port mască afară, respir aerul de primăvară, simt tot ce se întâmplă ca Vaca -Domnului plimbându-se pe pietre calde- tot un fel de vacă sunt și eu 🙂

Cum merg așa, văd de la balconul unui bloc cum un domn respectabil ca etate se apleacă cu un lighean și scurge moarea de pe varza murată, taman pe spațiul verde. Nu trece mult de la episodul acesta și ajung la atelier. Stop-cadru.

Am o vecină vis-a-vis care prăjește diferite chestii și deschide ușa de la casă înspre casa scărilor ca să primim și noi din dărnicia sa. Ieri din nou… am dedus de ceva vreme că probabil face ceva asasinate ca Jack the Ripper, carnea o conservă mai prost și apoi, noi vecinii suntem următoarele victime ale prăjelilor insalubre. Trecând pe lângă ușa larg deschisă pot vedea tot: măști abandonate, bani căzuți pe gresia de apartament de bloc tipic, papuci triști și stingheri cu patina de jeg inclusă. Stop-cadru

Nu sunt curioasă de viața lor.

Plec spre casă mai târziu, îmi taie calea un Jaguar roșu cu număr CEO. Yeah, right, Amorf nu stop-cadru.

Cum includ stop-cadrele mele atât de sensibile în cadrul general? Mă învață cineva? Hai, un regizor, ceva, săriți cu idei!

Țara mea needucată, de Ev mediu, balansînd trist ca o acrobată șomeră pe-o sîrmă pe care stau ciorile…cadrul general.

Nu-mi fac probleme prea mari, cu apetitul nostru filmic pentru promiscuu, dezolant și grotesc se va găsi cineva să includă florile de cais în cadrul general.

Lasă un comentariu