Probabil fiecare dintre noi are în minte o imagine a fericirii așa cum a perceput-o undeva, departe în timp, în copilărie.

Magnolia Pearl mood

Probabil că peste acea imagine, atât de diferită a fiecăruia din noi, se suprapun încet altele, pe măsură ce creștem, și tot la fel de probabil, ajungem să pierdem pe cărare- pentru că nu am lăsat semne, ca-n Hansel și Gretel, primele imagini din copilărie.

Secret places

Dar ce se întâmplă atunci, când printr-un magic twist al sorții, ca-n imaginariumul doctorului Parnassus te trezești cu ceva care te aruncă înapoi în timp, sau într-o altă dimensiune temporală unde poți relua proiecția demult rătăcită a propriei fericiri, sau mai degrabă, a propriei secunde de fericire deplină?

Pot spera doar, dintr-o poziție privilegiată, la acest ceas al confesiunii în care mă aflu acum, că ați trăit-o pe propria piele. Eu tocmai, m-am întors de-acolo și totul are legătură cu ceva nepretențios, necostisitor și foarte diferit, pot presupune doar, de ceea ce și-ar putea imagina alții ca fiind secunda de fericire.

Copil fiind eram fascinată de cărți și povești. Am avut un bunic, din partea mamei, care a avut mare grijă ca acest lucru să fie sădit de la o vârstă fragedă.

Diminețile copilăriei erau un fel de întrecere, cu educație combinată, în care primul dintre noi care avea să-și termine patul, să se spele și să fie gata echipat pentru micul dejun era cel premiat, iar premiul era, mereu, o carte.

Mirosul, culoarea, textura cărților mi-au rămas în memorie pentru toată viața. Adesea eram bolnavi- un neajuns a fost că bunicii erau extrem de protectivi și nu aveam voie la zăpadă, afară, în clasele primare, așa încât este de înțeles că răceam rapid de tot- cu febră în pat, făceam amigdalite destul de des iar consolarea principală în acele zile erau cărțile.

Când a avut loc cutremurul din ’77, eram bolnavă de pojar cu febră mare. Bunica venea și îmi răcorea fruntea cu comprese cu camfor, în vreme ce eu priveam- doar atât- la ilustrațiile minunate ale unei cărți. Poate erau poveștile reginei Fabiola sau Zânele din Valea Cerbului, cine mai poate știi acum? Candelabrul s-a mișcat ușor și s-a stins lumina. Am rămas pe întuneric ținând cartea frumos mirositoare la piept, cu tot corpul arzînd de febră. Ochii închiși. În spatele lor, o lume de vise în care se amestecau imaginile a tot ce văzusem plus proiecțiile copilului. Viitorul avea să fie mare și fulminant ca-n poveștile scrise acolo- o imagine a fericirii.

Mai târziu ca vârstă, sau poate mai devreme, nu pot preciza, m-a lovit curiozitatea și am început să cotrobăi prin lucrurile secrete ale străbunicii mele și ale stră-mătușii mele, sora bunicii. Amândouă coseau la mașină, dar nu lucruri speciale. Pe vremea aceea orice femeie știa să coasă sau să repare lucruri necesare de prin casă, sau se pricepeau să-și facă lenjeria de pat, un capot, un tiv, un fermoar.

Erau nenumărate comori de găsit, în cutiile metalice, în care odinioară existaseră biscuiți. Capete de panglici mătăsoase împăturite savant, bucăți de dantelă uitate, nasturi sidefați și pe-alocuri ciobiți, ațe și șnururi multicolore răsucite, perle deșirate, câte-o pană căzută de pe-o pălărie, cercei clips rămași fără suportul de prindere, moși și babe cu patina de rugină- o lume de flecuștețe pe care doream s-o cercetez grabnic dar nu aveam voie decât câteodată. Era o lume interzisă. Nici până azi nu am înțeles de ce. Sigur este că atunci am creat o altă imagine a unei posibile fericiri care ar conține lucruri frumoase, dar vechi, imperfecte, uitate de alții în cutii cu miros de adăstare și interzise mie.

Acea imagine presupunea un fel de aglomerare, de bogăție de senzații date de culoare, mirosuri și texturi pe care am regăsit-o, ca adult doar în studiul hainelor de epocă.

Apoi, sora bunicii avea o garderobă extinsă și foarte elegantă. Eu eram fascinată ca și copil de-o rochie roz din organza cu buline de velur răspândite pe toată suprafața. Mi se părea definiția supremei eleganțe acea rochie și la un moment dat am primit-o în dar, deși îmi era foarte mare. Îmi amintesc perfect cum, cocoțată în leagăn, mă vânturam în sus și-n jos cu ea. Mă uitam la cerul albastru când eram sus, iar când eram jos vedeam verdele ierbii de primăvară. Visam cu ochii deschiși, eram îmbrăcată cu rochia roz, altă imagine a fericirii.

Am povestit toate acestea pentru că, în această seară, când mă așezam cuminte să-i mai spun Divei vreo două vorbe, că am uitat-o demultișor, aveam și nu aveam chef. Bântuiam pe Pinterest căutînd ceva imagini pentru o temă de cercetare viitoare, când ochii mi-au căzut pe ceea ce vă voi posta și vouă, ca imagini.

Nu acesta era subiectul. Probabil ar fi fost unul mai arid și lipsit de emoție. Probabil ar fi fost unul în care să demonstrez ce am mai văzut sau ce am mai făcut, într-un fel de competiție cu mine, setată demult în timp, de concursurile bunicului. Dar ochii mi-au căzut pe niște haine imperfecte, aparent stricate, șifonate, făcute parcă din resturile lumii copilăriei mele.

Și-atunci, am înțeles ca într-o epifanie că trebuie să schimb ceva- la blog, astăzi, la mine în viitor. Că pot încerca să mă apropii de imaginile din copilărie a ce înseamnă fericirea.

Hainele postate aparțin unui retailer care se cheamă Magnolia Pearl al cărui site îl puteți cerceta, dacă vă caracterizează stilul boho-chic. Cam atât pe azi.

Lasă un comentariu