Am stat o vreme să reflectez dacă trebuie sau nu să scriu ceea ce urmează, dar finalmente am zis că voi scrie.

În fond, aceste pagini cu gânduri, considerații și povești nu au fost niciodată gândite ca să facă rating și să facă din mine un fel de persoană populară. După cum v-am mai spus și cu alte ocazii, am început de-a dreptul nătâng acest blog, undeva prin 2008. Nu știam de nici unele, dar nimeream cumva, ca orbul, Brăila.

O să vă spun o poveste de demult, din timpul tinereții mele. Era în anul 1995, toamna. Intrasem la studii aprofundate, așa se numea pe atunci masterul actual. Trebuie să ne găsim o tematică cu care să aprofundăm studiul, vorba aceea.

Nu știam încotro să o apuc, deoarece eram al doilea an experiment și conducătorul nostru de an, d-l prof.univ. Cornel Ailincăi, ne sfătuise pe noi, fetele textiliste, să ne depărtăm cât putem de ceea ce ne fusese familiar până atunci.

Acum îmi dau seama ce inspirație și provocare grozavă fusese acest lucru, deși pe-atunci nu aveam această perspectivă.

Eram, deci în căutarea unui subiect. În data de 11 noiembrie 1995 a murit Corneliu Coposu, un mare și demn om politic, care de-ar vedea ce trăim acum s-ar răsuci în mormânt.

Nu știu de ce am făcut, atunci, fixație pe acest moment. N-am o explicație rațională decât intuitivă. Locuiam pe vremea aceea, unde am acum, atelierul și nu puteam adormi noaptea, gândindu-mă la 26 de ani, la ideea perisabilității, la moarte.

Nu numai că nu puteam adormi, dar pe măsură ce mintea săpa din ce în ce mai adânc, creionând scenariile unei virtuale non-existențe, simțeam cum toată ființa mea vie, carnală, paralizează în angoasă și teamă. Am știut atunci că aceasta va fi tema mea de master. Angoasa în fața morții.

Am citit mult și m-am instruit, deși pe vremea aceea nu era oferta imensă de care studenții pot dispune acum. Tema s-a materializat într-un fel de instalație, mai degrabă scenografică, cu un culoar lung albastru în capătul căruia era un leagăn alb împletit din fire albe de vâscoză. Leagănul era situat pe vertical, evident, iar pe planul orizontal care semnifica viața materială, fizică, se aflau pietre grele de cale ferată, aduse cu strădanie și dificultate de mine și de soțul meu.

Între aceste pietre și minunatul leagăn inefabil, legătura era reprezentată de un prag simplu de lemn, pe care amprentasem tălpile picioarelor colorate în albastru.

Fratele meu, student la regie în acea vreme, gândise un sistem prin care leagănul era însuflețit într-o mișcare continuă. Așa vedeam atunci moartea, ca o trecere, ca un zbor, o elevare, dintr-un plan orizontal într-unul vertical cu ajutorul unui scrânciob aflat între două lumi.

Din păcate nu am imagini și va trebui să mă credeți pe cuvânt. Ceva poze există dar nu stau să le caut acum. Nimic nu era digital, nimic nu era facil, totul presupunea strădanie, efort și sacrificiu pentru chiar o mică idee de master.

Nici acum nu văd moartea foarte diferit față de atunci. Am lucrarea în minte și inimă și de ea mai este legată o altă poveste pe care v-o deslușesc căci lucrurile se leagă într-un fel aparte, dacă suntem dispuși să vedem dincolo de cortină.

Am coborît scările de la sala mare a Casei Matei unde susținusem dizertația. În fața lucrării, respectiv a spațiului construit, a culoarului albastru pusesem o mică băncuță, astfel încât cei ce ar fi dorit să stea în contemplație s-o poată face relaxați și comozi.

Pe băncuță, cu capul înclinat ușor spre stânga, stătea colega și prietena mea, Corina Hossu, o ființă eterică și fină, născută în aceeași zi cu tatăl meu, pe 14 august. O leoaică atipică cu o frumusețe prerafaelită și extrem de sensibilă.

In imagine sunt colegii mei de an începând din stânga sus Oana Morar, Bianca Mihai Blaga, aureolată Corina Hossu, deasupra ei Lucian Șoit, iar capul care se vede este al lui Marcel Stanciu. Dreapta Lăcrimioara Ionescu, iar jos de tot Ion Grecu, din păcate și el ne-a părăsit devreme Posibil ca eu să fi făcut poza.

Contempla lucrarea cufundată în tăcere și nemișcare. Probabil că am făcut ceva zgomot cu tocurile pe parchet, moment în care, într-un slow motion cinematografic și-a întors claia blondă, aureolată, cumva magic, înspre mine și a șoptit: ” E extraordinară lucrarea Căli!”

Corina, din nefericire, avea să se stingă de un cancer mult mai devreme decât ar fi trebuit, peste 5 ani, iar fiorii care m-au trecut atunci, la complimentul ei, mă trec și acum pentru că este ceva indescriptibil cum poți percepe ceva înainte de petrecerea faptică.

Ea era acolo.

Îmi pare rău, sincer, pentru toți, mulți, Toma necredincioșii din jurul meu și am ales să fac această confesiune absolut personală și extrem de valoroasă pentru sufletul meu într-o încercare, o dată mai mult de-a vă sugera că dincolo de umbrele pe care le percepem noi este cu totul și cu totul o altă realitate.

Iar dacă rămânem, nefericit ancorați în problematica concretului, a materiei și a ideii de eternitate imaginată a propriei ființe fizice, suferința este de mii de ori mai mai mare decât acceptarea perisabilității noastre.

Amânarea contemplării propriei perisabilități nu vă fericește nici ce v-a mai rămas din viață.

O viață pe care o petrecem angoasați perpetuu din cauza unor cauze exterioare, de care sunt alții, mereu vinovați, nu noi, niciodată, nu poate să ofere senin, echilibru și liniște decât pe perioade scurte și întotdeauna cu stimuli exteriori.

Povestea scrânciobului și a Corinei nu este decât un pretext pentru o invitație la introspecție.

Mie mi-au fost necesari, după aceea, 19 ani ca să pricep că pâinea și cuțitul se află mereu la mine și că nu va veni nimeni, niciodată, nici să mă hrănească, nici să vadă de sănătatea mea, mai bine decât mine însumi.