Am făcut un pact cu mine zilele acestea. Întâi și întâi că voi scrie zilnic câte puțin. E un exercițiu bun.

Am început această postare, azi, cu gândul la toate polițele pe care, credem că ar trebui să le plătim tuturor care au avut neșansa să ne greșească. Fals, nu trebuie plătit nimic.

Chiar dacă considerăm cumva dintr-un punct de vedere personal, că aceia ne-au greșit, trebuie luat în considerare faptul deloc de neglijat, că nimeni nu gândește și nu percepe la fel lucrurile ca tine.

Ca să parafrazez un amic psiholog cu care discutam odată și care mi-a dat exemplul său, care mereu, după baie, lăsa vana plină de păr, mă rog, el a spus-o mai pitoresc :): orice femeie cu care el ar fi avut o relație, ar fi putut considera că o face intenționat ca să- i facă ei rău, și în consecință să se victimizeze, dar concluzia era că omul nu putea face altfel și că n-avea nimic personal cu femeile astea.

Tocmai pentru că suntem atât de diferiți, împărțirea în tabere conflictuale, și cu această ocazie a așa zisei pandemii, mi se pare perfect inutilă.

Fiecare trebuie să acționeze conform felului său de a percepe lucrurile, pericolele, boala, politicile strâmbe ale guvernanților, etc.

Fiecare are libertatea de a purta mască afară sau înăuntru (be my guest) ca și pe aceea de a nu purta nimic dacă i se taie. Nu mă va pune nimeni, niciodată, în pericol, prin alegerea sa, pentru că și eu dețin exact această capacitate de alegere, depinde cum mi-o manifest.

Până la urmă este vorba despre libertate, aia care, logic, impune așa zisa distanțare socială pe care ne-o vâră ăștia pe gât, din două în două propoziții, căci libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta, cum spunea filosoful John Stuart Mill.

Așa încât până la gândul zilei de mâine, putem să medităm la chestia asta.