Se pare că postarea cu expoziția de costume din baletele lui Preljocaj va fi amânată sine die. Constatări nefavorabile mă fac să reacționez cum le place celor mai mulți care îmi citesc blogul, adică să fiu critică și sarcastică. Problema este că mie mi-e foarte ușor să fiu așa. Mi-e mai greu să fiu indulgentă cu ce se întâmplă în jurul meu. Încerc să nu văd cele o mie și una de motive care mă pot face să reacționez critic, deoarece critica în sine presupune o formă de a-i judeca pe ceilalți, iar eu, în ultima perioadă vreau să mă îndepărtez cât pot de mult de acest tip de acțiune.
Tot atât de adevărat este că trebuie să te miști firesc în propria ta piele, la propriu și la figurat, iar orice chestiune forțată pe care încercăm să ne-o aplicăm cotidian ca și crema de față, sfârșește prin a aduna frustrări, care, la rândul lor pot genera alte tipuri de afecțiuni la care nici nu vreau să mă gândesc.
Remarcam zilele trecute, vorbind la telefon cu o prietenă bună de-a mea, din București, ce sensibilitate maladivă, dar clar indusă, au oamenii de a reacționa la lucruri negative. Pomeneam de blogul meu. Cele mai citite postări rămân cele legate de circul de la Sibiu din 2010-2011. Eu nici nu vreau să-mi mai amintesc perioada aceea decât din punctul de vedere al oamenilor cu care am interacționat pozitiv și cărora le-am dat/ mi-au dat lucruri și sentimente frumoase.
Îmi pare rău pentru spălarea pe creier care ni se aplică sistematic de nu mai putem avea reacții decât la chestii nasoale.
Postarea cu magazinul Mesteshukar Butiq n-a fost atât de vizualizată ca cea de săptămâna trecută când bășcăleam că am văzut un spectacol prost. Malițiozitatea mea e mai de preț decât buna mea intenție de a vă trimite să vedeți chestii mișto.
În aceiași ordine de idei, azi nu am stare să scriu despre expoziția de costume de la Centre National du Costume de Scene (CNCS) din Moulins.
Ca orice lucru cu potențial de valoare din cultură sau artă nu va interesa decât pe foarte puțini. Orice chestiune menită să ne scoată din zona de subcultură în care am intrat de bună-voie și nesiliți de nimeni ne face să ridicăm din umeri a îndoială și din sprâncene a mirare că la ce bun să te strofoci?
Pe pagina mea de FB, azi am postat ceva muzică cu reacții puține din partea prietenilor mei, apoi un documentar absolut trist despre ceea ce înseamnă moda fast cu costuri minime pentru mâna de lucru ieftină a celor amărâți din lumea a treia, la care am plâns și eu și fie-mea, pentru că, nu-i așa…ne dă mâna să ne plângem dintr-o casă proprie și un pat confortabil, fără să intuim măcar alte drame mărunte și anonime la capătul lumilor pe care, doar ni le imaginăm ca fiind reale. Documentarul era dramatic și te pune zdravăn pe gânduri. Reacții puține. Cu ce ne plictisește și asta, duminica, când trebuie să ne râdem, vorba aia…Postez, finalmente, o imagine cu o creație a mea destinată unei fetițe de 5 ani, care este, într-adevăr frumoasă. Feed-back maxim: like-uri, comment-uri, mesaje. Cred că dacă puneam o pisică era cam tot pe acolo ca succes de FB.
Nu vă e teamă că gândiți în clișee…de alea gingașe induse elegant și subliminal. Nu spun că piesa nu merita reacții. Spun că sunt tot așa, o mie de lucruri care merită reacții…reacții de asumare și de responzabilizare. Nu reacții de like în fața unui tip de entartainment. Când eu, sau alții, așa cu gură mare ca mine, avem curajul cretin într-o lume larvară ca asta să criticăm ce nu ne convine, marea majoritate stau ascunși sub umbrela noastră mică și dau aprobator și încet din cap aproape invizibil.
Ies de sub umbreluță ca să îngroașe primele rânduri la pâine și circ.
Nici nu-i de mirare că trendul ne duce încet către manifestări elitiste, cu iz de underground, în spații elegante și mici unde merg doar cei aleși pe sprânceană de chiar propria lor dorință de a-și depăși norma și comoditatea aflată la colțul blocului.
Aseară, datorită Crinei, am audiat un concert de jazz foarte mișto într-un spațiu restrâns, perfect ambientat ca să te simți răsfățat din toate punctele de vedere, unde intri pe bază de parolă. La asta, zic și eu, cool. Omul, antrepenorul a ales să aleagă cine îi intră pe ușa bussines-ului. Intră ăia de fac efort, nu ăia de stau la spectacolul gratuit din piață, la mici și la bere.
Chiar cred în selecție. Și sunt convinsă că se va face. Nu e o promisiune. E o realitate care va veni ca avalanșa peste tristețea condiției, așa zis, umane, actuale. Vă las cu niște pisici. Să vă placă postarea.