STATEMENT 2014

Nu vroiam să scriu azi aici, dar iată s a întâmplat. M am decis de ceva vreme încoace să las totul curgând firesc pe un făgaş neconstrâns de voinţa mea, iar aici, intră inclusiv, chestiunea cu postările. Nu vă speriaţi că nu mi transform blogul într unul cu valenţe psihologice, deşi sunt demult pasionată de aceste aspecte. Sunt doar puneri în temă nocturne…eu chiar ţin un jurnal virtual şi spun ce gândesc, ei…nu chiar întotdeauna. Bun!

Meditam, venind spre casă cu un cadou pe umeraş pe care mi l am făcut singură, pentru că îl merit indubitabil…mâine sunt, oficial, doctor …:D, tocmai la munca imensă care se ascunde în spatele acestei meserii. Apoi ca un cumul de situaţii menite să creeze postarea, mi am amintit discuţiile cu cursantele  mele de anul I, azi, despre desenul de modă; cum încercam să i explic Sabinei diferenţa între o coamă desenată diletant pe un crochiu şi una ”suflată”, aşa, din poignet…câte ore de exerciţii ascund chestiile astea care par spontane şi zvârlite acolo, parcă în plictiseală. Este exact acea muncă nevăzută şi neştiută de nimeni care te conturează în timp ca artist, apoi, de acolo transpunerea ideii în practică, alte complicaţii legate de tot ce înseamnă traducerea tehnică dar şi artistică cât mai fidelă a conceptului tău, başca minimumul de aport de creativitate necesar când toate au fost spuse, inventate şi reinventate. Printre altele textul ăsta mă cam enervează. 
Fetele se uită la mine uşor speriate şi bănui că li se pare că exagerez…nu, deloc. Prima mea prezentare de modă după facultate, s a constituit ca motiv temeinic de aducere aminte a ceea ce mi a spus un prieten drag, plecat acum din ţară, care mi a înlesnit locaţia şi manechinele la vremea aceea, cum că, din avalanşa care ar urma să fie cariera mea, am mişcat un mic bulgărel. Nu credeam atunci…pentru că nu ne este dat să vedem obiectiv prezentul, altă neşansă…mă vedeam pe acoperişul lumii acoperită de glorie, deşi un Jiminy tainic îmi şoptea că nu i aşa.
Anii au trecut şi recunosc că nu mi a fost uşor deloc, dar n am cedat niciodată. Am iubit mereu cu pasiune ceea ce fac şi chiar dacă nu sunt tipul de designer aclamat şi glorificat vă asigur că sunt foarte fericită. Asta pentru că fiecare zi înseamnă munca în atelierul meu, pentru că fiecare zi mai adaugă un bulgăraş la avalanşa mea, impropriu numită aşa…nu vreau să accidentez pe nimeni :D. Fiecare zi, e o zi de muncă şi de informare, de predare şi schimb de impresii, de desenat sau de atins şi dat formă materialelor. Şi asta e ceva care e foarte mult. Şi este dincolo de ceea ce se vede, la fel cum dincolo de hainele făcute, create de noi, de designeri, aceste struţocămile, încă în sec. XXI în România, se găseşte fiinţa umană cu tot ce are ea. Acele haine, acea MODĂ, acel FASHION, acel aspect secundar al existenţei  noastre care începe să conteze, ca şi sexul, atunci când nu există. Ăştia suntem noi, o tagmă, iar mai jos vedeţi imagini cu cadoul meu gândit special pentru mine cu ocazia zilei de mâine. Ci vediamo…

Previous

Poveşti de iarnă de la moară

Next

Cu mască…ARTISANAL by Margiela

5 Comments

  1. Anonim

    bine!!!

  2. Multe felicitari pentru indeplinirea acestui pas! Obtinerea diplomei ar fi prea putin spus. Design-ul pe care tu il savarsesti nu se aseamana cu nimic din ceea ce am vazut in Romania. Sigur, e foarte greu sa vii cu ceva unic, ceva gandit, ceva nou, dar merita, cred eu.

    Ale

  3. Multumesc Alexandra. Intr-adevar nu e usor deloc, dar merita fiecare pas. Multumesc si pentru sustinerea constanta pe blogul tau.

  4. Te-am sustinut si te voi sustine mereu 🙂

  5. Multumesc din nou…e fain sentimentul de incredere reciproca 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© Diva și Divanul &2019