Mă plimb prin istoria costumului românesc de curte. Fac asta pentru că se apropie conferința de la Londra pe care o pomeneam cîndva în iarnă, și fără cea mai mică lipsă de modestie trebuie să spun că sunt unica româncă care participă. O să explic, poate,  odată, de ce am vrut asta.  Mi se pare absolut fascinant să citești istorii după haine. Mărturiile pe care le oferă ele, mult timp după ce trupul e oale și ulcele. Răzbunarea hainelor.

Evident distruse, evident patinate de timp, evident recompuse sau restaurate, fragmente ale unor existențe umane despre care acum nu mai știm nimic. Vorba lui Gane -trecute vieți de doamne și domnițe, dar și de domni aș mai adăuga eu.

Întîmplarea, preferata mea, asta măcar dacă aș crede în ceva întîmplător, face ca astăzi să leg bizar lucrurile între ele, cu o expoziție despre care voiam să vorbesc în concediu fiind. Expoziția se cheamă Present Imperfect: Disorderly Apparel Reconfigured

Deși la ora actuală  nu mai poate fi vizionată, am considerat că merită povestit puțin despre ea. Ceea ce vizitatorii au putut vedea în spațiul Fashion Space Gallery nu reprezintă o expoziție clasică a unor veșminte spectaculoase gen Balenciaga, sau Dior, sau altă celebritate actuală instagramistă care v-ar veni în minte.

Sunt piese de îmbrăcăminte distruse  de timp- o rochie de mătase Redfern, veche de 100 ani, cu o poveste fascinantă, găsită într-o geantă în casa în care, probabil, a fost purtată odată, o pereche de mănuși de copilă din perioada victoriană arse fragmentar, un costum de balet purtînd urme de transpirație și efort, o jachetă Stone Island cu suprafața reflexivă distrusă ca al unui parbriz spart – piese neterminate surprinse în etape premergătoare ieșirii la rampă, un prototip al unei jachete creată de  Mc Queen pentru  colecția sa de absolvire unde se văd ”adnotările”  menite să fie urmate, etc.

Ideea de a crea o expoziție unde se vede imperfecțiunea, contrar pseudo-conceptului perfecțiunii și lustruirii pînă la estomparea totală a personalității promovat de fashionul actual ( și nu doar)  este mai mult decît îndrăzneață.  Dacă aici alăturăm și ideea perisabilității, a trecerii timpului necruțător, întîi peste oameni, apoi chiar peste hainele însele, izul ușor liric și intelectualist avem rețeta sigură de a nu stîrni curiozitatea decît celor cîțiva aleși, foarte interesați, specialiști, artiști, poeți ai imaginilor, etc.  Mie mi s-a părut captivantă această expunere  a imperfecțiunii și uzurii hainelor, care mai păstrează formele corpurilor pe care le-au protejat, îmbrăcat, înfrumusețat odată.

Nu mai puțin fascinantă prezența umană prin absență, prin scan-ul fin al veșmintelor.  O radiografie a unei vieți plecată în alte orizonturi. E clar, cum susținea și Yamamoto la un moment dat, că haina purtată are niște conotații aparte pe care haina nouă, perfectă, serială nu le deține.

Interesant este și modul cum cei doi colaboratori Horsley și de la Haye au gîndit spațiul expozițional în niște module care încarcerează protectiv, însă,  hainele, totul este lăsat la vedere, proiectele și schițele premergătoare, propunerile, elementele de compunere, unele care n-au mai ajuns în expoziție dar existau în faza de concept, demersul este vizibil și asumat față de ochii unui public care altădată nu avea habar despre culisele organizării unei expoziții.

Toată metafora aceasta a exhibării unor adevăruri stil Truman show,  cu care nu suntem prea obișnuiți în lumea poleirii de imagine mi s-a părut fascinantă ca o reîntoarcere binemeritată la autentic, asumare, naturalețe. That ‘s the real future.

 

Lasă un comentariu