Despre Florența, cu dragoste

 Cum e să nu scrii o lună pe blog? Bine, aș putea să zic. Dacă mi-a lipsit? Nu neapărat. Dacă m-am gîndit la el? Da. Dacă m-am simțit vinovată că l-am lăsat în părăsire? Da. Asta mi se întîmplă de fiecare dată cînd trece mult timp și uit cumva de el. Apoi revin și totul trece, cum este și cazul de azi. Ca un membru al familiei care suportă orice tratamente injuste, el e mereu aici și acceptă deraierile mele. De aceea mă și întorc de fiecare dată, că n-are reproșuri de făcut, iar acum am venit cu un cadou mare din Italia pentru el. O postare despre Florența și tot ce mi-a agățat, frumos, ochiul pe acolo.

Înainte de orice prezentare, se cuvine să spun că una dintre cele mai mari nedreptăți, care consider că mi s-a făcut în viață, este cea a nașterii mele în alt loc decît sub soarele Italiei :), nedreptate, care, ulterior, am ajuns să o compensez prin dorul constant și bucuria, intensă dar vremelnică a întoarcerii acolo, de fiecare dată cînd am ocazia.  Florența a fost un loc pe care l-am văzut în anul 2000 în cursul unei după-amieze rapide dintr-un circuit mult mai vast prin Italia. Mi-au rămas în minte porțile Baptisteriului, despre care învățasem la istoria artei, galeria Uffizi, sculpturile lui Michelangelo- Aurora și Crepusculul aflate la Capela Medici, atît de vii în încremenirea lor, și evident Domul.

 Atunci îmi doream să văd Florența artei, a clădirilor, a sculpturilor, a tuturor realizărilor care contribuie la renumele său aparte. Acum, însă, cum fac de multe ori în peregrinările mele, mi-am dorit mult să prind suflul tainic al orașului și să mă molipsesc de ritmul său ascuns care nu-i la vedere, accesibil,  în graba turistică.

 

  Ajunse, toate fetele sus pe colină la Forte di Belvedere, ne-am răspîndit în căutarea colțului perfect de unde puteam avea imaginea globală a frumuseții acestui oraș. În unele momente din viață sîntem luați pe nepregătite de prea multul unui peisaj, al unui sentiment, al unei bucurii. Pur și simplu, nu putem duce starea și atunci pentru cîteva momente respirația se oprește. Cînd revine, o face cu adaosul de lacrimi în colțul ochilor și cu litanii interioare de recunoștință.

 Gata cu sentimentalismele de acum! Trebuie să specific că perspectiva unei astfel de vacanțe te poate face să fii foarte opac în dorința umană de acumulare a cît mai mult din punct de vedere vizual și singura cale de-a nu fi frustrat din pricina neîmplinirii multora dintre cele imaginate de tine este cea a minimei rezistențe, gen- te lași dus și condus de împrejurări.

Planul meu inițial era să vizitez La Galleria del Costume,  aflată la Palatul Pitti, fondată în anul 1983, care deține vreo 6000 de piese vestimentare ce cuprind creații ale designerilor de modă faimoși, piese istorice și o impresionantă colecție de costume de scenă și de teatru. Cînd am ajuns acolo, din întreg efectivul glorios pe care mi-l imaginam, am reușit să văd doar 6 încăperi, ce-i drept, superb gîndite în expoziția Traces pentru că muzeul era într-un fel de restaurare în vederea unei viitoare expoziții.

Cesare Guidi- rochie de seară 1959, prim plan Pino Lancetti Couture- ansamblu vestimentar 1977-1978 Toamnă iarnă

Cesare Guidi- rochie de seară 1959, prim plan Pino Lancetti Couture- ansamblu vestimentar 1977-1978 Toamnă iarnă

Maurizio Galante, 1994

Maurizio Galante, 1994

Roberto Capucci 1982, rochie de seară

Roberto Capucci 1982, rochie de seară

Gianfranco Ferre 1992, rochie de seară

Gianfranco Ferre 1992, rochie de seară

Gianfranco Ferre 1989

Gianfranco Ferre 1989

Yohji Yamamoto, toamnă-iarnă 2003-2004

Yohji Yamamoto, toamnă-iarnă 2003-2004

Gianfranco Ferre, 1989

Gianfranco Ferre, 1989

prim plan Irene Galitzine Rome, 1962, Comme des Garcons, tunică 2003-2004

prim plan Irene Galitzine Rome, 1962, Comme des Garcons, tunică 2003-2004

 

dinspre stînga spre dreapta: Roberto Cavalli 1975, Pierre Balmain Haute Couture 1970, Roberto Cavalli 2001, Roberto Cavalli 1975

dinspre stînga spre dreapta: Roberto Cavalli 1975, Pierre Balmain Haute Couture 1970, Roberto Cavalli 2001, Roberto Cavalli 1975

 Dacă moda nu mă mai impresionează ca altă dată, vizita în încăperile regale m-a lăsat mută de admirație. Dincolo de toată arhitectura interioară, designul de interior, tavanele cu stucaturile bogate și toate elementele de decor prezente, ceea ce m-a făcut atentă a fost obsesia pentru detalii dusă pînă la granițele imaginației, dacă cumva o fi existînd așa ceva. Nimic nu a fost lăsat la întîmplare sau neterminat, chiar dacă terminatul acelor obiecte nu s-a măsurat doar în viețile unor principii ci a mai multor generații dinastice. Asta mi s-a părut uluitor și măreț, căci cred că acesta este cuvîntul potrivit. Măreția, ca și concept a dispărut complet din vocabularul nostru vizual, iar ceea ce puteți vedea dacă mergeți la Florența și-n muzeele ei, dar și pe străzile sale, este exact traducerea a ceea ce a rămas acolo peste secole și care înseamnă măreție în cel mai pozitiv sens al cuvîntului.  Uși, piese de mobilier, perne, candelabre, sfeșnice, mese…toate lucrate cu obsesie artistică care nu ține seama de înregimentarea în cele 8 ore de muncă sau de cele 24 de ore ale unei zile. Conceptul, execuțiile, întreaga realizare dau măsura perfectă a gestului imortalității, ce trece, de bună seamă dincolo de banalele vieți omenești cuprinse harnic în astfel de realizări.

This slideshow requires JavaScript.

Am admirat nu doar minunățiile acelea ci mai ales, efortul, devotamentul, altruismul angajat în tot procesul artistic. Lucruri făcute pentru cei care vin, nu pentru cei care le realizau sau puteau să se bucure de ele atunci. Și, evident nu mă amăgesc că erau pentru orice muritor de rînd. Singurul avantaj este că acum, orice muritor de rînd are acces la a le admira. Iar dezavantajul este că deși le poate admira, nu-l prea interesează.

Am ieșit apoi din palat și am trecut peste ponte Vecchio, în mulțimea colorată și solară  a zilei de sîmbătă. Faptul că ești în altă parte decît acasă, schimbă aura unei  zile  obișnuite de week-end. O plimbare simplă printre oameni, într-un oraș aparte te face și pe tine să pari diferit adăugîndu-ți un pic din aura excepțională a locului.

Mîncatul unei omlete la mic dejun pe o stradă din Florența, metamorfozează banalul gest cotidian într-unul cu valențe asemănătoare cu cele ale servirii dintr-un restaurant de cinci stele. Sau, cel puțin așa m-am simțit eu. La asta mai adaug sentimenul că îți dospește sufletul ca un cozonac gata de copt și poți fi în stare de cele mai nebunești acte de generozitate.  Seara ne-am dat pe călușei într-o dorință de joacă irepresibilă.

 

 

Previous

A fost odată ca niciodată, povestea modernă

Next

Te fac din cuvinte, la Radio Cluj

1 Comment

  1. Angela Bencze

    <3

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© Diva și Divanul &2018